(Interviu apărut în ziarul Deșteptarea, din 28.11.2014)
Un intelectual
rasat. Un lord al zootehniei românești. Un om impecabil. Un domn. Petru Plăcintă. Așa l-am văzut
mereu, cum l-au văzut și mulți alții din jurul meu. Un om de legendă, după o
viață dedicată profesiei sale, comunității în care trăiește, României și, nu în
ultimul rând, familiei sale. Numele său este însă cel mai mult legat de
avicultura românească și de cel mai important pivot al ei, care a fost și a rămas
întreprinderea Avicola, apoi compania Agricola Internațional, primul holding
din țara noastră, în prezent Grupul Agricola. Am vrut să
refac, din povestiri, chiar cu eroul ei, această legendă. Și am stat de vorbă
cu Petru Plăcintă, având alături un vraf de cărți, reviste și ziare în care
avea făcut câte un portret, în ani diferiți, după cum au considerat autorii. Eu am vrut ceva
mai mult, am vrut să despic firul legendei din jurul acestui om. A fost de
acord și a fixat, în principiu, maxim o oră de întrebări și răspunsuri. Am
deschis discuția pe la ora 15,00 a unei zile mohorâte de toamnă. Povestea a început
să curgă firesc, închegat, fluent, încât de ceaiurile pe care lea aveam în față
ne-am mai atins rareori. Petru Plăcintă retrăia, pentru a câta oară, propria legendă.
Afară a amurgit repede, iar în biroul său de președinte de la Cybernet Auto
Center s-a lăsat tot mai mult întunericul. Dar n-am avut îndrăzneala să cer măcar
un pic de lumină. Mi se părea că aș strica vraja care pusese stăpânire și pe
povestitor și pe ascultător, cum numai ascultând poveștile bunicilor se mai întâmpla.
Creionam, împreună cu Petru Plăcintă (vorba unui mare istoric român) „o viață
de om așa cum a fost”. Ora planificată inițial se dublase, dar noi n-am mai simțit
cum trece timpul. Am transpus
povestea acestui om de legendă, cuvânt cu cuvânt, în paginile care urmează, alături
de un inevitabil CV, pentru exactitatea datelor, dar și de câteva dintre
portretele pe care le-au încercat doar câțiva dintre cei mai buni prieteni și
colaboratori ai săi.
„Legenda face ca vârsta a
treia să fie foarte frumoasă pentru mine”
- Băcăuanii vorbesc adesea despre Petru
Plăcintă ca despre un personaj legendar, despre care se spun multe și care și-a
legat numele de atâtea dintre obiectivele în special industriale ale Bacăului.
Credeți într-o astfel de legendă?
- Trebuie să
recunosc că această legendă face ca vârsta a treia, la care am ajuns, să fie
foarte frumoasă pentru mine. De fapt, este zestrea pe care o am după atâția ani
de muncă în Bacău, în Piatra Neamț, în București și nu mă face de cât să fiu
bucuros că am făcut ceea ce am putut să fac în viața mea activă.
- Ca totul să rămână, până la urmă, de legendă.
- Să rămână de
legendă. Mă bucur că, de fapt, lucruri normale pentru orice societate dezvoltată
la noi au fost considerate legende, pentru că au fost niște începuturi.
Profesia mea, de tânăr, a început cu avicultura, iar avicultura a început odată
cu intrarea mea în activitate. Deci, am putut să beneficiez, remarcându-mă din
primii ani de profesie, am fost de fapt împins de la spate să merg în străinătate,
să aprofundez cunoștințele profesionale în țări civilizate, în care avicultura
era, deja, o activitate industrială și să aduc în România, într-un timp foarte
scurt, echipamente industriale, hibrizi și ca, în doi-trei ani, să fim la
nivelul statelor europene dezvoltate.
Familia Placinta, cu mezinul Mircea, în 1972 |
- Deci, ați avut ocazia să acumulați elemente
care au dat greutate profesiei dumneavoastră, modului dumneavoastră de a fi,
ceea ce mai târziu s-au transformat în elemente de legendă, pentru că ați fost
omul care ați construit ceva.
- Cred că legenda
vine din realizările Avicolei Bacău, unde am lucrat, pentru că ceea ce au
cercetat englezii timp de 50 – 60 de ani sau canadienii în producerea de
hibrizi giganți s-a transferat în România în numai doi-trei ani. Aici a fost
„miracolul”, considerându-se că eu am făcut ceva deosebit. Am făcut ceva
deosebit în sensul că nu am cheltuit banii statului degeaba, iar acolo unde am
fost am făcut tot ceea ce este posibil să fiu înarmat cu noi cunoștințe și să
fiu aliniat la tehnologia mondială.
„Cum mi-am găsit Bacăul”
- Sunteți originar din județul Neamț. Se vede
și pe chipul dumneavoastră: aveți trăsăturile omului crescut la munte. Vă trageți,
probabil, din părinți dedicați activităților specifice zonei.
- Tatăl meu a fost
muncitor forestier, iar mama casnică, dar provenea și ea din mediul sătesc. Iar
bunicii mei au reușit să-mi insufle dragostea pentru natură, pentru că făceam
la ei toate vacanțele mele.
La Ferma Brad (Avicola), Ceaușescu a primit o lecție de marketing |
- Cum de a ajuns un nemțean, fie el și
dedicat zootehniei, în Bacău? Despre unii oameni se spune, în cazuri similare,
că „și-au găsit Bacăul”. Vi s-a întâmplat și dumneavoastră?
- Tot progresul în
ierarhia pe care am avut-o a fost, de fapt, o împingere din spate, o recunoaștere
a poziției profesionale pe care am avut-o când cei care conduceau activitatea
economică a fostei Regiuni Bacău o cunoșteau, m-au remarcat și m-au împins pe
posturi mai înalte, uneori aproape împotriva voinței mele. Da, mi-am găsit Bacăul,
dar și pentru că atunci era Regiunea Bacău, din care făcea parte și actualul
județ Neamț, când regretatul secretar Ibănescu, cel care se ocupa de agricultură,
un mare om, m-a remarcat la Piatra Neamț și, într-o notă aproape brutală, m-a
luat, în termen de trei zile, și m-a făcut director la Avicola Bacău.
- De pe poziția de inginer…
- Inginer într-un
CAP, dar unde realizasem, în doi ani, ceea ce nu reușiseră alții să facă în
zece.
- Secretarul de județ a simțit că aveați stofă
de bun manager, cum am spune acum.
- A simțit și
apetitul meu pentru progres.
La zootehnie, via medicina umană
USAMV ”Ion Ionescu de la Brad” Iași |
- Totuși, cum ați devenit zootehnist,
inginer zootehnist? Cum ați ajuns să vă alegeți viitoarea profesie? De ce nu
v-a atras civilizația lemnului, de exemplu, specifică muntelui?
- Eu, un văr și un
bun prieten al nostru, viitorul director Dobrin, de la Piatra Neamț, fiind
colegi de liceu ne pregăteam pentru admiterea la Facultatea de medicină umană.
A fost o întâmplare că în acel an toate materiile pentru examen erau aceleași și
la Zootehnie și la medicina umană. La Medicină se intra foarte greu, erau 20 –
30 de candidați pe un loc, unii și cu multe „pile” (se dădea chiar câte o mașină
pentru reușită!). Eu nu văzusem Iașiul, nici nu ieșisem de prea multe ori din
Piatra Neamț. Un alt văr al meu, student la Economie, ne-a condus, la rugămintea
mamei, să ne înscrie la facultate și să dăm examen. Ne-am înscris, dar după
câteva zile vărul student mi-a atras atenția: „Petre, să știi că oricât de bine
pregătit ai fi, nu ai nicio relație pe aici și nici nu ești testat la un nivel
la care ai putea reuși. Te sfătuiesc, fiind aceleași materii de examen, să
mergi la Zootehnie. }i-au plăcut mereu animalele, păsările, porumbeii, deci vei
avea o profesie plăcută”. Așa am făcut și m-au urmat și ceilalți doi
coechipieri. După afișarea rezultatelor, noi eram pe primele locuri. Atunci a început
regretul enorm că nu am rămas la Medicină, considerând că reușeam și acolo, măcar
pe la mijlocul listei. Dar, regretele au fost de scurtă durată, pentru că după
anul întâi au început disciplinele adevărate ale profesiei și am început să îndrăgim
zootehnia.
- V-au consolidat dragostea abia născută
pentru zootehnie profesorii dumneavoastră?
- Mi-a plăcut
zootehnia pentru că în timpul copilăriei efectiv dormeam în hulubăria de acasă.
Cu timpul, am descoperit tehnicile de selecție în zootehnie, care m-au făcut să
iubesc cu adevărat această profesie, care de multe ori a depășit alte profesii
consolidate. Pentru prima dată, clonarea unei ființe a fost făcută în
zootehnie, la oi. Vă aduceți aminte de celebra oiță Dolly. Acum se încearcă și
la om, dar discuțiile sunt foarte mari. Reușita certă a fost în zootehnie.
Școala din străinătate adusă în Bacău
Congrese internaționale, seminarii, specializări |
- V-ați dat seama de un domeniu fabulos,
pentru că în zootehnie e vorba de viață, și v-ați consolidat dragostea pentru
meserie. Motiv pentru care v-ați propus să deveniți un bun specialist, țel
realizat și printr-o serie întreagă de specializări în străinătate. Care este
povestea lor, pentru că și acestea au devenit „legendare”?
- Este adevărat.
Sigur, am fost un pionier în pregătirea în genetică în țări cu tradiție în
domeniu, în special în producerea de hibrizi, hibrizi giganți la curcă, dar și
hibrizi pentru păsări ouătoare și așa mai departe. Am început deplasările cu
Canada, pentru că acolo era un pol științific de producere a hibrizilor
canadieni, deși în Europa – am aflat ceva mai târziu, în Anglia, producerea
hibrizilor avea rădăcini mult mai vechi și cu rezultate concrete. A fost
fascinant și în Canada, pentru că nu ieșisem din țară niciodată. Stăpâneam
limba engleză doar de trei luni, după ce învățasem câte 14 – 15 ore pe zi. Șocul
a fost teribil, veneam dintr-o țară socialistă, cu principiile ei, cu nivelul ei de dezvoltare, și m-am trezit într-o
țară fabuloasă, cu libertăți deosebite. Eram, însă, șocat și de rigorile
disciplinei de acolo. Aceasta a început de pe aeroport, pentru că intrasem într-o
altă țară fără viză, din neglijența celor care s-au ocupat de plecarea noastră.
Așa am fost arestat pentru 24 de ore, până când ambasada noastră a clarificat
problema. După ce am fost în Canada, s-a făcut la noi importul de hibrizi din
Europa (pe școală europeană și canadiană, pentru că sunt diferențe între ele).
Abia după importul liniilor pure de hibrizi a început și la noi adevărata
activitate științifică, iar Bacăul a devenit o adevărată academie, pentru că
polul de cercetare în producerea de hibrizi de acest gen era la Bacău.
- Cum s-a format acest pol de cercetare?
Datorită dumneavoastră sau printr-o hotărâre venită , cum era atunci, de la
nivel central?
- S-a făcut nu întâmplător
la Bacău, pentru că Bacăul era fruntea. Eu am ocupat aici un post de director
la început, în sectorul gospodăresc, sector care era pe ultimul loc din țară,
dar după numai trei ani a devenit unitatea numărul unu a României. S-a înființat
sectorul industrial de pe Calea Bârladului și în alte locuri din oraș, o
noutate totală, datorită calităților mele, spun eu. Am format un centru
puternic de producție de carne și ouă.
- Dar, pe vremea aceea, ați fost trimis de
stat la specializare, nu ca acum, când pleci mai ales pe cont propriu.
- Da, trimis, dar
cu o grijă deosebită: scos din producție timp de o lună pentru a învăța engleza
și cu o testare și sprijin deosebit din partea miniștrilor din domeniu. Nu este
o noutate dacă vă spun că liniile pure de hibrizi importate de România în Bacău
au fost plătite în aur. Era, deci, o responsabilitate uriașă specializarea
noastră. Regretatul Angelo Miculescu, ministrul Agriculturii de atunci, pe care
îl consider cel mai mare ministru din agricultura românească al vremurilor,
spunea: „Petre, dacă reușim, reușim amândoi, dacă vom cădea, cădem amândoi,
pentru că avem responsabilitatea afectării unor asemenea fonduri financiare
pentru importuri și, apoi, pentru investiții, pentru crearea de ferme și dezvoltarea
sectorului industrial, ca să nu mai vorbesc de echipamente, de abatoare, de stații
de incubație etc. Fiecare sector nou înființat însemna o pregătire în străinătate.
La început am fost obligat să mă duc eu, dar când sectorul a început să capete
o dimensiune, iar responsabilitatea a crescut foarte mult, m-am înconjurat de
oameni tineri, pe care i-am selectat din facultate și pe care în primul an de
activitate i-am trimis la specializări de minim două-trei luni. Am avut peste
80 la sută dintre specialiști pregătiți în străinătate.
- Legenda spune că dumneavoastră, din străinătate,
v-ați întors nu cu blue jeans, sau cu alte asemenea suveniruri, ci cu niște
cofraje de ouă confecționate într-un anume fel…
- Nu, e doar o
legendă, în realitate era vorba de secrete mult mai mari, pe care le-am „împachetat”
în mintea noastră, pentru a ajunge la performanțele la care am ajuns. Astfel,
toată lumea creștea curci în spații exterioare, pentru că era o boală numită
micoplasmoza care nu permitea creșterea în spații închise, în spații
industriale aglomerate. Mortalitate ar fi fost enormă. O singură țară din lume
avea, la acea dată, linii pure la micoplasme, iar România a devenit a doua, după
o vizită de a mea în străinătate.
- Ați făcut, deci, din Avicola un centru excepțional
de creștere a păsărilor.
- Găini Broiler, găini ouătoare, hibrizi.
Avicola a devenit un centru de difuzare de linii pure, care produc bunicii păsărilor,
apoi părinții și în final hibrizii de păsări. Noi difuzam liniile de bunici de
păsări în toate centrele mari ale țării – Brașov, Timișoara, Cluj, de la care
se difuzau părinții, apoi fiecare producea hibrizii.
Adio, Avicola, dar rămân cu tine
În 1990, cu viceprim-ministrul Anton Vătășescu |
- În anul 1990 ați părăsit Avicola Bacău.
A fost o întâmplare pe care ați resimțit-o dureros?
- Avicola, după
trei de la venirea mea, a ocupat locul întâi în România timp de 32 de ani
consecutiv. Era o performanță greu de demolat. Performanța se vedea și din
aspectul unităților componente. De asemenea un model pentru ceilalți din țară și
pentru Centrala aviculturii pe România. Eu n-am părăsit Avicola de bună voie,
dar a fost, în final tot decizia mea. Eram la o ședință la Centrala Avicolă (verigă de conducere centralizată, ca în
toate domeniile industriale – n. n.). După evenimentele din decembrie 1989, în
sistem începuseră niște mișcări ale șoferilor din unitățile avicole, în țară.
Acestea s-au răspândit. Atunci, la ședință, m-am trezit cu un telefon urgent.
Am fost chemat să mi se spună că și la Bacău se pornise mișcarea șoferilor. Se
adunaseră în curte și cereau ca și Avicola Bacău să-și schimbe conducerea. N-am
fost șocat, dar m-am gândit că tot ce făcusem pentru oameni, pentru copiii lor,
s-a șters cu buretele. Așa mi s-a părut pe moment. Atunci am hotărât să nu mă
mai întorc la Avicola, iar celor care erau în conducerea întreprinderii cu mine
le-am cerut să facă același gest. În două ore, la Avicola Bacău a fost numită o
nouă conducere, dintre șoferi, iar eu nu am mai călcat pe acolo timp de trei
luni. Am venit când deja eram ministrul lor (subsecretar de stat pentru
coordonarea Zootehniei – n. n.). Eram obligat să ajung acolo pentru a crea o
altă structură de difuzare a hibrizilor în România, mai ales că după toate
evenimentele post-decembrieste unele unități din domeniu căzuseră, iar altele
aveau probleme cu conducerile mai puțin pregătite. Când am ajuns la Avicola,
mi-am găsit, spre surprinderea mea, ochelarii pe birou, fulgarinul și
medicamentele în sertar.
- Neumblate…
- Neumblate! Pentru
că nu a îndrăznit nimeni să ocupe biroul
meu. Bineînțeles, după alți trei ani la minister, după ce am realizat programul
pe care mi l-am propus în industria alimentară, m-am întors la Avicola Bacău să
înființez Agricola Internațional.
- După atât timp, aveți resentimente față de
oamenii de atunci?
- Întânirea cu
unii dintre ei este emoționantă. Toți fiind, la ora asta, oameni în vâstă,
pensionari. Unora le văd lacrimi în ochi, cerându-și scuze pentru ce au făcut.
Evident, după ce m-am întors la Avicola disciplina s-a instaurat în 24 de ore.
- Considerați evenimentele de atunci o mică
lovitură de palat?
- Era vâltoarea
vremii, erau turbulențele de atunci, un nor de praf care n-a adus nimic bun
societății.
Agricola – povestea continuă
Agricola de astăzi |
- De pe poziția de demnitar al statului v-ați
întors la Avicola. Dar Agricola Internațional când ați înființat-o?
- La doar câteva
luni, împreună cu partenerul nostru german, firma Moksel AG. A fost inițiativa
mea, pe care am pregătit-o de când eram ministru la Industria Alimentară.
Pentru că firma Moksel AG era un mare importator de produse alimentare, în
special cărnuri preparate, semipreparate etc. Agricola Internațional a fost
primul holding în industria românească. Nici nu era legislație în acest sens,
de înființare de holdinguri, de aceea am și fost tocat așa de multă vreme de
miniștrii care nu aveau nimic comun cu postul și cu răspunderea încredințată
lor. Cum am înființat Agricola, dacă nu exista o legislație precisă? – era întrebarea
tuturor. A fost o inițiativă înaintea legii. Dar a fost înființată corect și
s-a dovedit că a fost cea mai bună reușită, pentru că toate unitățile care au
intrat în Agricola s-au salvat. Am reușit să facem imediat investiții, am reușit
să importăm ceea ce nu mai avea România, pentru că se dezorganizase modul de
depozitare a cerealelor și așa mai departe. Apăruse deja proprietatea privată și
la noi, fiecare producea și vindea la piață, or, noi, la Agricola, consumam la
acea vreme 400 de tone de furaje pe zi, o garnitură de tren. Ca să asiguri o
asemenea cantitate trebuia să ai o gândire și o perspectivă pe cel puțin un an înainte.
- A fost, deci, o mare noutate pentru
România. Dar și aici, după un timp s-a rupt ceva: parteneriatul cu Moksel.
- Nu din cauza
noastră. Moksel era o firmă extraordinară sub aspectul performanțelor pe plan
european. Avea ferme proprii pentru taurine, abatoare etc., dar restul de
produse, în avicultură, le importa majoritar din România. Așa l-am cunoscut pe
domnul Moksel. Un conducător extraordinar și ca om, care a văzut în noi un
partener de mare valoare, deși era imediat după evenimentele din 1989. De câte
ori venea în București ne întâlneam, făceam planul de acțiune, pe care îl îmbunătățeam
de la o vizită la alta. În trei lui eram gata să mergem în justiție cu
documentele necesare înființării holdingului. Spre regretul nostru, însă, firma
Moksel s-a prăbușit. Ei erau obișnuiți cu contracte cu mari societăți de stat
de la noi. Or, după prăbușirea sistemului la noi nu a mai găsit partenerul și a
pierdut enorm din cifra de afaceri. Acțiunile firmei lui s-au devalorizat, iar
partenerul cu care eu încheiasem un contract a fost înlocuit cu un jurist care
nu știa nimic. Dar considera că Agricola Internațional trebuia să fie suportul
pentru salvarea firmei Moksel. Eu nu am acceptat. Fiind și la vârsta de
pensionare, mi s-a propus, pentru calitățile mele pe care le vedeau în realizările
din România, pentru organizarea soietății Agricola, să-mi asigure salariul de
președinte până la pensionare (pe circa doi ani). „Vrem să punem la conducere
un om cu care să putem discuta și care să fie tot atât de ferm ca dumneavoastră”
– mi-au spus. Eu nu m-am pensioat, însă, de la Agricola, ci am trecut la
soietatea româno-franco-italiană Alimenta Bacău și de acolo am ieșit la pensie.
După care am înființat companiile pe care le am acum, pentru că nu puteam să
stau degeaba.
- Pare incredibil, la cum arătați acum,
că în urmă cu atâția ani erați la vârsta pensionării.
- Păi, mai am
câteva luni și împlinesc 77 de ani. Și mi-aș dori să pot să lucrez în fiecare
zi cât mă va ține, pe Pământ, Dumnezeu.
- Agricola de astăzi este aceea din
visurile dumneavoastră?
- Nu este chiar
aceea, dar este pe aproape. Pentru că atunci când am plecat din Agricola făcusem
o investiție de 30 de milioane de dolari pentru retehnologizări. Avicola Bacău,
un sector al Agricolei, era retehnologizată sută la sută. Cu productivitate de
zece ori mai mare decât înainte. Vă dați seama că totul era, vorba englezului
„i am today”, totul adus la zi, cu echipamente noi și așa mai departe, de aceea
și cei de la Moksel, când au venit prima dată, s-au mirat cum e posibil să avem
echipamente mai bune ca în Germania. Nu-și dădeau seama că Germania se utilase
step by step, în 30 de ani, iar eu am adus tehnologie nouă de la cap la coadă într-o
singură zi. Totul trebuia să fie nou și superior.
Grădinița, un visul la maturitate
Grădinița Agricola |
- Mulți leagă numele dumneavostră de
compania Agricola, în primul rând, dar există și un episod numit Grădinița
Agricola. A fost tot o creație a dumneavoastră?
- A fost o dorință
a copilăriei mele, o trăsătură a sufletului meu. Mi-au plăcut copiii enorm. Dar
și oamenii cu care am lucrat. Însă, îmi dădeam seama că ei nu au posibilități
de educație în mediul sătesc, de unde veneau, pentru că majoritatea fermelor
noastre sunt în comunele limitrofe Bacăului. Atunci, am hotărât să fac această
grădiniță, dar nu oricum, ci să fie numărul unu în România, de departe cea mai
bună. Am primit un ajutor deosebit din partea fostei prim-secretare a județenei
de partid, Alexandrina Găinușe, care a acceptat și poziționarea grădiniței,
locația. M-a ajutat și pe parcurs, pentru că sistemul la ora la care eu ridicam
grădinița nu permitea să pui pe investiții nici perdele la geamuri, din motive
de economie. Or, eu am făcut grădinița din cele mai scumpe materiale posibile:
marmură de Rușchița și altele asemenea, stucaturi și tot ce însemna frumos
pentru copii și viața lor. Am dorit ca și copiii din satele noastre, din care
au rezultat mari valori, să ajungă la un nivel de educație echivalent cu cel
din oraș sau chiar mult mai bun. Am organizat grădinița cu program săptămânal,
pentru că era imposibil să aduci și să iei copiii în fiecare zi, program
convenabil și părinților care lucrau la noi. Am asigurat microbuze pentru toate
comunele, în așa fel încât lunea dimineața să fie toți copiii aduși în condiții
bune, cum acum în România poate vom avea doar peste doi-trei ani. Pentru a nu
mai vorbi de condițiile de viață create, de alimentație: nimic nu avea voie să
fie congelat, iar mirosul de vanilie trebuia să se simtă fix la ora trei-patru,
când se serveau prăjiturile pentru copii. Aveam dialog permanent cu părinții,
care îmi spuneau că acei copii se deosebesc de frații lor, în familie, prin
faptul că sunt ordonați, iar la ora 16,00 întreabă unde este prăjitura. În
această grădiniță, copiii au beneficiat de educație în muzică, în arte, în
activități sportive etc. Era o pregătire multilaterală. Copiii noștri, când
ajungeau în clasa întâi, își băteau singuri diploma de absolvire pe calculator și
deveneau șefii claselor în care învățau. Grădinița funcționează și astăzi, dar
cu durere în suflet trebuie să spun că s-au cam schimbat condițiile economice.
Atunci, acolo, 99 la sută erau copiii muncitorilor noștri și numai unu la sută
copii acceptați, pentru profesorii de care aveam nevoie (profesorii de muzică,
de pian, de limbi străine etc.). Acum, datorită situației economice în care ne
aflăm, s-a ajuns la un fel de centru de profit în grăddiniță. Acolo sunt copiii
celor cu o situație materială mai bună. Dar, s-a schimbat conjunctura. Nu știu
ce aș fi făcut dacă eram tot eu la Agricola și acum.
Avicultor de profesie, politician de
ocazie
- Poziția pe care ați avut-o, în
diferite stadii, în societatea românească, va adus aproape și de
lumea politicului.
Cum a fost relația cu o astfel de lume? Și înainte de 1990 și acum. V-a bătut
gândul să deveniți politician?
Cu Nicolae Văcăroiu, în Bacău |
- Niciodată nu
am fost politician, deși în permanență se dorea să fiu atras în această sferă.
Dar, nu aveam vocație. Eram legat de profesie. Profesia mea era un vis. Și când
mă culcam, puneam carnețelul și creionul pe noptieră, să pot nota rapid ideile
care îmi vin, să nu le uit. Viața de politican nu mi-a plăcut, pentru că ea
niciodată nu a fost curată, cinstită. Nu a fost o viață de fair play. În mod
forțat era să fiu numit, înainte de 1990, ministrul agriculturii de stat. Noroc
că atunci era Alexandrina Găinușe prin București, iar când am ieșit de la
interviul cu un secretar foarte dur al Comitetului Central (Ion Dincă - n. n.)
acesta i-a spus: „Plăcintă AL T|U, până ajunge la parter va fi numit într-o
unitate agricolă de la marginea Bucureștiului. Pentru că nu a acceptat postul
de ministru!”. Doamna Găinușe a intervenit și a reușit să mă salveze ca să rămân
director la Avicola Bacău. Eu, de fapt, îi spusesem secretarului CC că și
mormântul mi-l fac tot în Avicola și nu plec de acolo. Sau chiar dacă rămân
simplu paznic acolo.
- Nu ați acceptat varianta politică,
spuneți, dar parcă după 1989 ați candidat, totuși, la o funcție politică. Nu
cumva la postul de primar al Bacăului?
- Niciodată
pentru primar, ci pentru poziția de senator. Și-mi aduc aminte că voturile pe
care le-am obținut erau mai multe decât ale Partidului Național }ărănesc cu încă
un partid, nu mai știu care, la un loc. Dar, cum atunci se trucau alegerile, am
pierdut „la mustață”, la câteva sute de voturi.
- Totuși, legenda că ar fi fost să fiți
primarul Bacăului sau că ar fi fost bine să fiți primarul Bacăului există.
- De câte ori
merg cu soția prin oraș, îmi spune: „Nu mai merg cu tine la cumpărături pentru
că din zece în zece metri trebuie să dai mâna cu cineva și să răspunzi de ce nu
vrei să fii primar al Bacăului”. Toată lumea a văzut în nota mea de bun
gospodar o extrapolare asupra Bacăului și de aici beneficiile pentru populație.
Eu cred că aș fi fost, totuși, un primar bun. Dar, erau alte priorități. Și
acum sunt multe solicitări de a candida pentru această funcție. Însă nu se mai
poate. Este deja creată o anumită rețea indestructibilă în acest sitem politic
de la noi. Nu știu cine va fi în stare să rupă acest sistem corupt din România.
Pe orice poziție te-ai afla, te confrunți cu el. Acum, la vâsta mea, cred că am
făcut destule pentru societate și am dreptul să aleg ceea ce poate să mă
bucure.
- Ați fost, pentru scurt timp, demnitar al
statului român, subsecretar și secretar de stat la Ministerul Agriculturii și
Industriei Alimentare. A fost o experiență bună? Ce v-a învățat?
- A fost o notă
de progres pentru mine. Acolo te confrunți cu alte probleme. Gândiți-vă că
plecasem de la o structură de câteva sute de oameni și 20 – 30 de ingineri și
ajunsesem la Industria Alimentară, unde aveam 18 Centrale Industriale, de la
pescuit oceanic, morărit-panificație, industria cărnii etc., cu 11.000 de
oameni. A fost, pentru mine, o etapă deosebită de pregătire ca om. Dar, mi-a
trebuit un an, la nivelul meu profesional, de practică acumulată, chiar dacă
eram venit dintr-o întreprindere de mare factură economică, de mare profit și
bine organizată, să știu care sunt adevăratele probleme ale industriei
alimentare. Iar astăzi se pun miniștri care nu au nimic în comun cu profesia,
nu cunosc limbajul meseriei, nu pot avea dialog cu profesioniștii, iar după șase
luni îi schimbă. Iată răspunsurile pentru starea în care suntem acum.
Politicieni care l-au marcat
Petre Roman a vizitat Agricola chiar în 1989 |
- Care este politicianul român pe care
l-ați cunoscut și care v-a impresionat cel mai mult?
- Petre Roman.
Omul perioadei de atunci. Spre deosebire de ce e acum în societate, atunci în
guvern erau intelectuali cu adevărat. Profesioniști, care cunoșteau două-trei
limbi străine, majoritatea profesori universitari. Dar care nu aveau nimic
comun cu viața economică. Datorită modului lor de a face organizare nu puteau
asigura nici măcar salariul a zece oameni. Petre Roman îmi spunea așa: „Cred că
la tine și oamenii se lipeau de ziduri când treceai pe lângă ei”. Evident, l-am
contrazis. Nu era adevărat.
- Dar și părerea aceasta venea tot dintr-un
fir de legendă.
- Da, tot din
legendă. Atunci, Petre Roman mă invita, în locul ministrului nostru, la ședințele
de guvern. Era obiceiul ca după fiecare asemenea ședință să cheme doi-trei
specialiști și colegi de-ai lui (Dijmărescu și alții), iar după o ședință pe
care o considera foarte reușită întreba care este reacția lor. Toți spuneau
câte ceva. „Dar tu ce spui, Plăcintă, că văd că taci?” - îmi zicea. „Dacă-mi
este permis și mă mai invitați la multe ședințe de guvern – spuneam –, voi
deveni un om credincios”, „Păi, ce te întreb eu și ce răspunzi tu. Cum, adică,
un credincios?”. „Pentru că îmi fac cruce când se pun întrebări și de două ori
mă crucesc atunci când se dau răspunsurile”. Deși erau intelectuali de valoare,
nu erau oameni legați de realitate, de viața economică. Și Petre Roman era
universitar și era pe poziția de prim-ministru, unde trebuia să cunoască o gamă
largă de termeni specifici fiecărui sector. Când îl vedeai că este prins de un
termen din economie pe care nu-l stăpânește, îți dădeai seama că provine
dintr-un mediu universitar care nu a avut de a face cu viața economică. Dar, la
a doua ședință de guvern venea total pregătit, jongla cu termenii și îi punea
la punct pe toți. Este singurul om pe care, avându-l față în față, îi citeam
inteligența în priviri. Îmi pare rău că a eșuat. Putea ajunge mult mai departe.
O greșeală majoră a lui a fost să considere că industria românească este un
morman de fiare vechi. Acest concept a dus la destrămarea industriei noastre,
pe fondul unor foarte mari interese.
- Cum ați suportat, însă, principiile fostei
societăți socialiste? Cei mai mulți dintre noi s-au dezis de ele. Ați fost
deseori în linia întâi ca director de mare întreprindere. Și ați primit și
titlul de Erou al Muncii Socialiste. Ce semnificație mai are acum pentru
dumneavoastră acest titlu?
- E o mare greșeală
să privim trecutul cum îl privesc politicienii de astăzi și să nu luăm părțile
bune ale etapei. A fost o etapă de dezvoltare a României. Cu bune și cu rele. A
fost un progres al României de necontestat. Și industrializarea, în ansamblu, și
organizarea agriculturii. Atunci se făceau documentații și pentru a pune un
stâlp pe terenul agricol. Astăzi sunt mii de hectare necultivate. Pe vremea
aceea, dacă doreai să faci ceva puteai mult mai ușor. Un singur exemplu: erau
fondurile pentru mica mecanizare la dispoziția economiei naționale și a
agriculturii în mod deosebit și erai premiat dacă puteai să consumi cât mai
mult din ele. Cu cât consumai mai mult, cu atât erai mai bine văzut și mai
respectat. Atunci am luat o primă deosebită pentru că eram numărul unu în
avicultura românească la consumul de fonduri pentru mica mecanizare.
- Cum vă cunosc, un asemenea mod de
finanțare vă venea ca o mănușă.
- Ca o mănușă!
Trebuie să vrei și să ai resurse. Or, acum sunt situații în care vrei, dar nu
ai nimic. Ești înghețat în acest sistem al băncilor, al economiei naționale de
piață, al lipsei posibilităților de desfacere a produselor. În plus, legislația
se schimbă de la o lună la alta și nimeni nu se poate orienta corect, chiar dacă
sunt buni speciliști.
Erou al Muncii Socialiste – „un titlu
care mă onorează”
- Ați fost premiat, apreciat, sigur și
invidiat, dar până la urmă „Erou al muncii socialiste”.
- A fost un
titlu care și acum mă onorează. Pentru că a fost un titlu de noblețe al
perioadei pe care am trăit-o. Era un titlu acordat numai în condiții excepționale.
Ministrul Agriculturii, Angelo Miculescu, viceprim-ministru al Guvernului, a
asistat la ceremonia acordării unor astfel de tiluri, care cred că a fost și
ultima. Din agricultură eram ales numai eu, deși erau 20 de candidați pentru
acest titlu în preziua ceremoniei. „Mă bucur din suflet, Petre – mi-a spus
ministrul -, pentru că tu meriți acest titlu. Dar, să-ți spun ceva la ureche:
prin felul tău de a fi ai o posibilitate nouă, ai făcut tot ce e posibil legal și
ilegal pentru dezvoltarea întreprinderii tale”. Când au fost recepționate
fermele de curci din Avicola (investiție enormă pentru România de atunci), a
venit și Angelo Miculescu. Directorul Băncii Agricole i-a spus că și el vrea un
titlu de Erou, pentru că în ziua în care s-a aprobat investiția s-a făcut și
recepția. Lucrasem un an și jumătate în ilegalitate, dar cu sprijinul unor
oameni de mare ținută. Puteai conta pe sprijinul lor. Astăzi nu ar mai fi
posibil.
- Cum v-a tratat Nicolae Ceaușescu?
- Mie, Ceaușescu
mi s-a părut cu adevărat un patriot, un om realist. Spre deosebire de soția sa,
Elena. Într-un an, de Ziua Recoltei, a venit la ferma de cercetare de la Brad
(unde aveam liniile pure de curci și de iepuri), unde am organizat, de la
intrare, o expoziție cu produse din toate sectoarele agriculturii, industriei
chimice, alimentare etc. A fost prezentată de Angelo Miculescu. Când s-a intrat
în sectorul avicol am prezentat eu. Eram tot la intrarea în fermă. Acolo Elena
Ceaușescu a spus, privind în jur: „Da’ ce-i cu luxu’ ăsta?”. Nicolae a luat-o
de mână și a potolit-o: „Lasă, îți spun eu, ăsta nu-i lux, îs condiții de
cercetare, de dezinfecție pentru linii pure de animale. Aici e aurul României”.
Eu am avut atunci ideea să prezint produsele agricole care mergeau la export în
ambalajele importatorului. Lângă ele, aceleași produse erau în ambalaje românești,
care arătau oribil. Și ceream ca și industria românească să se plieze la un
astfel de marketing. Erau mulți miniștri prezenți, se putea ține o ședință de
guvern acolo. Ceaușescu le-a arătat diferența de prezentare a produselor și a întrebat
în cât timp putem avea și noi condițiile acelea. Termenul a fost de șase luni,
maxim un an. Dorea cu adevărat să ajungă din urmă lumea bună. Am avut, însă, în
vremea aceea și momente mai dificile. La o plenară a activului de partid din
județ a venit, de la CC, celebrul Ion Teleagă (Ion Dincă). Se vorbea despre
realizările din industrie, despre export. Ideea era că fără export România nu
ar avea etape de progres. La final am cerut cuvântul. Am urcat chiar la tribună,
să mă audă toată lumea. L-am contrazis pe Dincă: „Dumneavoastră vindeți la export
o mașină Dacia cu 3.500 de dolari. Dar cât se muncește la ea? Iar eu vând o tonă
de Cordon Bleu, din Avicola, cu 4.500 de dolari.” S-a înfuriat și i-a cerut
primului secretar, Ioan Bogdan Băluță, confirmarea exemplului. A primit-o, dar
a bolmojit câteva cuvinte, pentru a ieși din încurcătură. Evident, după aceea
nu mi-a fost ușor.
- Și cu primul secretar ați avut momente
mai tensionate. Tot din legendă știm că s-ar fi ajuns chiar la un fel de
altercație.
- Cu Ioan Bogdan
Băluță am avut o dispută cumplită într-o plenară de activ de partid. Eram,
atunci, într-o notă de independență inconștientă. Nu era permis. Eu eram
obligat să asigur resurse imense pentru producția avicolă. Atunci, din dispoziția
domniei sale se mai luau câte o mașină-două din furajele noastre și se dădeau
la CAP-uri. Nu era nimic rău în asta, în unele locuri se întâmpla să moară
animalele de foame. Dar mie nu-mi convenea. Astfel, i-am spus clar: „Dacă mai
luați din resursele Avicolei, voi vinde tot la export, asigur financiar și întreprinderea
și societatea românească, dar populația nu va mai găsi în magazine produsele
noastre.” S-a înfuriat rău, însă a verificat ce s-a întâmplat și m-a chemat la
dânsul în cabinet. „Nu dai mâna cu mine?” – m-a întrebat. „E o regulă, șeful întinde
mâna” – am răspuns. M-a invitat în camera de alături, făcându-mi semn să tac
(conștient că și el era supravegheat) și m-a asigurat: „Îți jur că de astăzi înaine
nu se va mai lua de la tine un bob”. Calitatea lui de om a făcut ca, la scurt
timp, să mă propună pentru a candida la titlul de Erou al Muncii Socialiste.
Legenda că ne-am fi tras, cândva, și oarece palme, a ieșit de la șeful lui de
cabinet, care ar fi auzit, când ne-am retras în camera anexă a biroului de
prim-secretar, ceva zgomote. Dar erau, probabil, scaunele trase de sub masă.
Avicultor cu vocație de constructor
Palatul Agricola Bacău |
- Să abandonăm acest domeniu pârdalnic
al politicii și să abordăm alte trăsături definitorii ale personalității
dumneavoastră. Am vorbit, deja, despre vocația de constructor. Un alt fir de legendă
se leagă chiar de apetența pentru lucrările mari, grandioase. Palatul Agricola
cred că vă reprezintă, are imprimată în toate detaliile trăsăturile cultului
dumneavoastră pentru acestea. Vă regăsiți în această imagine?
- Am avut șansa
să fac Facultatea de Zootehnie în forma cea mai extinsă ca pregătire. Deși
acolo era un profil de biologie, unul de medicină veterinară etc., am învățat și
topografie, și mașini și tractoare, noțiuni de construcții, de rezistența
materialelor. Deci aveam limbajul comun cu inginerii constructori, cu arhitecții.
Aceasta a fost partea mea de zestre în pregătirea teoretică. Eu am ajuns să mă
ocup de cea mai mare investiție din Bacău la un moment dat. Atunci, pasiunea
mea, pasărea, a rămas undeva într-o cușcă. Eu dezvoltam creșterea industrială a
păsărilor, cu echipamente, abatoare, stații de incubație etc. în construcție.
Deci, trebuia să fiu cu adevărat diriginte de șantier, iar pentru a realiza
calitatea lucrărilor pe care mi-am propus-o trebuia să cobor până la ultimul
muncitor. De la ei am învățat să fac mozaicări și altele, adică să execut eu
lucrările. Aveam o adevărată plăcere. De dimineață până seara mă ocupam de
investiții, aprovizionare, planuri etc. Inginerilor care se ocupau de fiecare
fermă care era un șantier le tremurau hârtiile în mâini penru că la sfârșit de
lună, când se făcea situația de plată, zburau 30 – 35 la sută din sumele pe
care le pretindeau. Pentru că eram cunoscător în domeniu. Vocația de
constructor a devenit o adevărată pasiune. S-a regăsit în sedii, grădinițe,
case personale etc. Oriunde mă duceam în străinătate, în ultima perioadă a
directoratelor mele, aveam cu mine un caiet special în care făceam crochiuri
din tot ce era mai interesant, inclusiv despre materialele pe care le foloseau
constructorii de acolo. Tocmai pregătisem proiectul pentru noul sediu al
Agricolei Internațional (care era sediul Avicolei, de fapt), dar când m-am întors
din Japonia, după circa două săptămâni, am șters cu buretele tot, pentru că am
fost fascinat de arhitectura japoneză și de simplitatea și de frumusețea ei. Am
reproiectat sediul nou, cu căderi de apă, cu mori de apă, cu plante, cu poduri
suspendate, cu tot ce era mai frumos, elemente care acum nu mai sunt în clădire.
A construi este pasiunea vieții mele.
- Tocmai v-am văzut, zilele acestea, pe un
nou și veritabil șantier, la reconstrucția unei case din Bacău.
- Am cumpărat o
casă veche de o sută de ani. Fizic, trebuie mult refăcută, dar are arhitectura
timpului nealterată. Îmi fac vise în fiecare seară cum să lucrez pentru a o
reface exact așa cum a fost, cu tehnologia zilelor noastre și cu meseriașii
care au mai rămas astăzi. Cel mai geu a fost nu consolidarea ei, ci
reconstituirea tâmplăriei, care este unicat, ca și ipsoseria exterioară. Dar,
cu mare satisfacție am găsit, la Târgu Ocna, oameni și firme care au câștigat,
la Viena, licitații pentru refacerea unor castele.
- Diriginția de șantier presupue o anume
discipină de lucru. Mulți spun că ați iubit disciplina, perfecțiunea în toate.
Parcă era o disciplină cu trăsături cazone. De unde venea aceasta?
- Întotdeauna am
admirat națiunea germană, tocmai pentru nota de discipină, corectitudine și
muncă. Și eu am 20 la sută sânge german. Consider Germania un simbol al dezvoltării,
exceptând etapele istorice rău famate. În afară că sunt eu o fire disciplinată,
totul vine și din conjunctura că am condus sectorul de cercetare al României.
Pentru prima dată se făcea cercetare, la noi, pe calculatoarele acelea mamut.
Culegerea de date pentru programele de selecție era făcută de muncitori. Dacă
ei nu erau disciplinați să consemneze tot ce li se cerea, varză băgam, varză
scoteam dintr-un calculator. Nicio greșeală nu putea fi iertată, pentru că
ducea la denaturare. Progresul genetic de la o generație la alta este de trei
la sută. Or, trei la sută numai greșeli ar fi anulat toată munca de un an
pentru o generație de păsări care ar fi trebuit să aducă întreprinderii profit.
Aici nu exista iertare. Dar împrumutasem și ceva din afară. Am fost la compania
Shaver. Patronul era un fost general de armată. Avea fonduri financiare,
specialiști, genetiști din Anglia etc. L-am întrebat cum procedează dacă cineva
din companie greșește. La noi, în România, se dădeau trei sancțiuni anterioare
până la sancțiunea finală. Trecea timpul și se prăbușea tot până tăiai răul din
rădăcină. El mi-a spus așa: „Dacă o greșeală este mică, te faci că nu o vezi.
Dar dacă te afectează, atunci iei măsuri radicale. Dacă doar l-ai sancționat pe
cel care greșește, el va deveni un mic dușman al tău”. Am aplicat și eu această
filozofie. Viața din producție, din cercetare, mă obliga să fac acest lucru. În
Avicola, de exemplu, se fura. Puțin, dar se fura. Odată, un paznic mi-a adus un
muncitor care furase o pasăre tăiată. L-am chemat la mine și i-am amintit că
pentru asta va fi dat afară. Avea copii, soție, familie. Pentru ce furase?
Pentru a duce găina aceea la un medic din Iași. Când mi-a spus, m-am prăbușit în
mine însumi. I-am ordonat ca a doua zi să se prezinte la unitate îmbrăcat cum
se cuvine, că de restul mă voi ocupa eu, adică de mașină pentru Iași, de pachet
pentru doctor, de tot ce trebuia. Dar să spună la toată lumea că cine va cere
de la mine nu va fi refuzat. Ajutam un om în orice problemă, dar să nu mă fure.
Să nu se confunde, prin urmare, exigența cu răutatea.
Automobilul – capriciu de om modern
- De ceva vreme v-ați dedicat altui gen
de afaceri: dealer de automobile. Vă plac mașinile atât de mult? De unde vine pasiunea pentru automobile?
- Ca oricărui om
modern, îmi plac mașinile. Cel mai mult mi-a plăcut, evident, prima mea mașină,
la care am spălat două zile să iasă mizeria din ea. Era un Moskvich 407.
Trebuia să-mi găsesc o nouă activitate după pensionare. Sunt un om activ.
Puteam încerca ceva tot în avicultură, cu o notă de abatoare, de export. Pas cu
pas, pentru că mă pricepeam mai bine ca oricine pe vremea aceea. Dar, copiii
mei erau deja mari și porniseră spre anumite profesii. Pe băiatul meu, Mircea,
nu puteam să-l atrag în agricultură, dacă era deja inginer în calculatoare și
avea o pasiune deosebită pentru mașini. Atunci, am spus că vom merge împreună într-o
afacere cu mașini, eu ca subaltern, el conducător. M-am ocupat de la
proiectarea afacerii, până la predarea la cheie. Totuși această idee nu a apărut
doar când am ieșit la pensie. Duceam tratative cu importatorii din București și
pentru sectorul auto din Agricola Internațioal. Aveam deja un mic proiect de
amplasament, de dezvoltare a sectorului. Am rămas cu ideea. Al doilea domeniu
al afacerii de acum este cibernetica, domeniul IT, de care tot în familie ne
ocupăm.
Un cuplu model, o familie reușită
Cei șase nepoți |
- Aici voiam să ajung, în final, la ceea
ce, evident, nu se află pe ultimul plan în viața dumneavoastră, ci, dimpotrivă:
familia. Cum este, cum arată familia Plăcintă?
- Am, împreună
cu soția mea, Elena, trei copii și, acum, și șase nepoți – trei băieți și trei
fete. Este o familie reușită. O zicală românească spune că nu poate ieși om reușit
dintr-o familie nereușită. Toate realizările mele au avut în spate familia, susținerea
ei. Dacă nu au fost probleme în familie, nu a fost ce să mă sustragă de la
rezolvarea problemelor profesionale. Iată o importantă formă de susținere.
Realizările mele profesionale au fost, într-un fel, și ale familiei. Duminica
nu mergeam în altă parte, îmi luam familia și le arătam fermele, păsările. Îi
legam, în acest fel, de activitatea mea, de pasiunea mea. Era și o notă de
educație pentru ei. Am, astfel, trei copii reușiți. Educația din familie cred că
este baza, chiar înaintea școlii. Am colindat toată lumea asta, dar nu i-am
adus fiicei mele mai mari câți blue jeans voia. Erau la modă, dar niciodată nu
a purtat așa ceva de la mine, pentru că eu nu-i suportam. Nu erau un element cu
care să ieși în evidență ca un copil disciplinat.
- Ați fost un tată sever?
-Aproape că regret că uneori am fost mult prea
sever cu ei.
- Sunteți bunic. Un bunic ca
în povești? Ce înseamnă nepoții pentru dumneavoastră? Ce rol mai joacă
severitatea, cu ei?
- Foarte recent am sărbătorit majoratul unei nepoțele. Mama ei, fiica
mea, mi-a spus atunci: când eu am împlinit 18 ani nici nu ai vrut să auzi de sărbătorire,
iar acum te-ai dedicat sărbătorii în mod deosebit. Uneori vin la noi copiii din
Elveția (unde s-a stabilit cu familia fiica mea Cristina), copii care au educație
cu totul și cu totul aparte, care sunt beneficiarii unei culturi și ai unei
civilizații deosebite, elevețiene. Se simt extraordinar aici. Iar la plecare,
nu se mai pot dezlipi de mine, cu lacrimi în ochi. Nicăieri nu-i mai bine ca la
Bicu și ca în România. Familia, copiii și nepoții sunt adevărata mea avere.
- Apropo, pe unde sunt
copiii dumneavostră, cu familiile lor, și cu ce se ocupă?
- Aaa, am o familie internațională. Fiica cea mare, Gabriela, e în
Piatra Neamț, este medic oftalmolog și are un cabinet, Opticlass, în Bacău.
Este căsătorită cu Cristi Zavorodnic, care e de origine poloneză, dar născut în
România. A doua fiică, Cristina, este căsătorită Muller, în Elveția, zona
germană. Se numește și Plăcintă, pentru
a beneficia de titlul de doctor în științe, care e pe acest nume. Este doctor în
nutriție, patologia nutriției și toxicologie, titlu câștigat la Edimburgh, Scoția.
Iar fiul Mircea este căsătorit cu fiica medicului Biro, din Bacău, familie sută
la sută de maghiari. De aceea, noi vorbim engleza în familie, pentru a ne înțelege
cu toții. Fiecare familie are câte doi copii, doar în Elveția sunt amândoi băieți.
Doar Mircea are fată și băiat, ultimul fiind cel care va duce mai departe numele
Plăcintă. Cristi Zavorodnic se ocupă de firma Cybernet, iar Mircea de Cybernet
Auto Center.
- Dacă ar fi să mai aveți 20
sau 30 sau 40 de ani, ce ați dori să faceți mai întâi pentru viață?
- Nu cred că aș fi avut nici atunci aceleași satisfacții în alte
profesii. Sau poate da, cine știe. Puteam să fiu medic. Oricum, acum, revăzând
filmul realizărilor mele, nu aș putea alege altceva, alt drum. Nu am știut întotdeauna
exact ce fac. Viața m-a condus. Nu eu am vrut să ajung la zootehnie, ci m-a sfătuit
vărul meu.
- Ați încercat să vă exprimați pe
dumneavoastră înșivă altfel decât prin realizări strict profesionale sau chiar
politice? De exemplu în artă, în poezie, în literatură în general ...
- Am ajutat mult arta și artiștii, am mulți prieteni din domeniu. Dar,
am scris și eu poezii. N-aș vrea să le fac cunoscute acum. Sunt poezii de
dragoste, de atunci de când eram îndrăgostit până peste urechi de actuala mea
soție, Elena.
- Nu am omis să vă întreb și
despe soția dumneavoastră. Aflu, acum, că a fost femeia visurilor dumneavoastră.
- A fost. Am avut un mare noroc că am întâlnit-o, dar și că a fost profesoară, un mare atu pentru mine în educația
copiilor. Eu veneam acasă mai ales noaptea. Educația copiilor a fost integral
pe umerii soției și de aceea sunt și reușiți. S-a ocupat de ei în mod deosebit.
Sunt opera vieții ei. A funcționat ca profesoară de educație fizică la Școala
5, apoi la Grădinița Avicola.
- Cine vă vede împreună
spune că semănați perfect, vă potriviți
perfect.
- Este o notă obligatorie pentru o căsătorie perfectă.
***
PATRU PORTRETE
Un
renume: Petru Plăcintă
Sunt mulți,
foarte mulți ani, de când l-am întâlnit prima dată pe inginerul Petru Placintă!
Era în primăvara anului 1970 când, în calitate de șef de fermă, m-am dus la Întreprinderea
Avicola de stat Bacău să adun gunoi din halele de păsări pentru a fertiliza pe
rând cartofii pe care-i cultivam pentru sămânță la ferma de stat Sărata. Încă
de la această primă întâlnire am fost impresionat de ținuta vestimentară
impecabilă a directorului Petru Plăcintă, de claritatea înțelegerilor convenite
și, în egală măsură, de curățenia și ordinea desăvârșită a incintei unității.
Avicola Bacău
era deja o unitate de referință pentru toate întreprinderile avicole din țară și
pentru celelalte unități economice din municipiu și județul Bacău. Peste puțin
timp aveam să mă conving că nu ordinea exterioară era punctul tare al acestei
prestigioase unități, ci modul riguros de organizare și conducere a activității
de producție, de nivelul înalt al tehnologiilor și performanțelor de creștere
industrială a păsărilor pentru carne și ouă.
Preocupat
permanent de noutățile apărute în genetică, în nutriție, în tehnologie,
inginerul Petru Plăcintă a avut o strânsă colaborare cu unitățile de învățământ
superior și de cercetare din țara noastră, a făcut numeroase stagii de perfecționare
și vizite de documentare în țări cu avicultura dezvoltată, de unde s-a întors
cu idei și soluții inovative, care au asigurat creșterea continuă a productivității
și eficienței economice.
Mereu s-a
înconjurat de oameni competenți, de adevărați specialiști în domeniile lor de
activitate, de muncitori și tehnicieni devotați și pasionați, cu o ținută
profesională deosebită.
O periodă lungă
de timp, la Avicola, în fiecare an erau angajați cei mai merituoși absolvenți
cu studii superioare agronomice și de alte specialități. Cu această echipă de
specialiști, inginerul Petru Plăcintă a reușit într-o perioadă relativ scurtă
de timp să treacă de la sistemul extensiv la creștera intensivă, industrială a
păsărilor cu performanțe tehnice și economice superioare. Cu investiții mari a
modernizat și a extins continuu capacitățile de producție prin creșterea numărului
adăposturilor cu toate utilitățile aferente pe platforme specializate pentru
pui, găini ouătoare, curci sau iepuri. De altfel, având această bază materială
deosebită a organizat și a desfășurat Programele Naționale de Selecție și
Reproducție la curcă și iepure și a realizat colaborări importante cu companii
similare din Europa și America.
Pentru creșterea
continuă a eficienței economice, a dezvoltat acțiuni de integrare a producției
avicole primare prin înființarea unui sector de industrializare a cărnii de pasăre,
prin construcția unei fabrici de praf de ouă sau pentru prelucrarea artizanală
a penelor.
Dar, ing. Petru
Plăcintă nu a fost numai un renumit și recunoscut specialist zootehnist, pentru
că de-a lungul carierei sale a dovedit că este un foarte bun arhitect, un
pasionat diriginte de șantier, care și-a condus nemijlocit numeroasele investiții
făcute în acei ani în care restricțiile, de cele mai multe ori nejustificate
din punct de vedere tehnic și economic, erau greu de depășit. Dar și în acele
condiții a găsit argumente și resurse pentru construcția, în anul 1984, a Grădiniței
cu program săptămânal ,,Avicola'', afiliată UNESCO , prin care în cei peste 30
de ani pe acolo au trecut numeroase generații de copii, care s-au bucurat de
condiții excepționale de educație și îngrijire.
Din păcate,
aceste remarcabile realizări nu au fost suficiente pentru câtiva nemulțumiți de
stilul exigent de conducere al directorului Petru Plăcintă, căruia i-au
solicitat în mod abuziv, la începutul anului 1990, schimbarea din funcție. În
acea periodă și ca urmare a voluntarismului și demagogiei unor „emanați” ai
schimbărilor din decembrie 1989, s-a declanșat o acțiune extrem de dăunătoare
pentru întreaga economie și societate românească, încredințându-se, într-o mare
măsură, administrarea unităților economice și a ansamblului avuției naționale
unor persoane fără pregătire de specialitate și fără experiență profesională.
Aceste acțiuni au prelungit foarte mult și au amplificat enorm costurile tranziției
către economia de piață, generând uriașe pierderi materiale.
Cu firea sa
cutezătoare, de luptător, a acceptat să plece la București unde, în calitate de
secretar de stat, a preluat conducerea Departamentului Industriei Alimentare
din Ministerul Agriculturii. Era perioada în care se puneau bazele legislației
de înființare a societăților comerciale și pentru începerea proceselor de
privatizare. În acest context, împreună cu mai mulți colegi din Bacău și București,
inginerul Petru Plăcintă a pus bazele constituirii, în anul 1992, a Societății
Comerciale Româno-Germane „Agricola Internațional'' Bacău. Și de această dată
s-au găsit câțiva detractori, despre care astăzi nu se mai știe nimic, care au împroșcat
cu noroi toate eforturile depuse pentru evitarea falimentului celor cinci unități
economice preluate în locație de gestiune și salvarea locurilor de muncă la
peste cinci mii de salariați.
Din fericire,
timpul a reprezentat cel mai obiectiv și exigent judecător al demersurilor întreprinse
și nu avem nevoie de alte argumente pentru a demonstra justețea acelor acțiuni
decât menționând ce reprezintă astăzi brandul AGRICOLA pentru economia județului
Bacău și pentru industria alimentară a României. Însă nu doar realizările
profesionale impresionante încununează personalitatea inginerului Petru Plăcintă,
pentru că de-a lungul anilor s-a implicat cu multă dăruire în viața comunității
băcăuane spijinind diferite activități culturale, sportive, de caritate, precum
și numeroase inițiative administrative. Ca o recunoaștere a acestor merite, în
anul 2010 Consiliul Local Bacău l-a desemnat Cetățean de Onoare al Municipiului
Bacău.
Un om cu un
asemenea renume nu putea să nu aibă și o familie frumoasă, o familie împlinită
cu copii realizați profesional și nepoți adorabili, cărora Petru Plăcintă le
consacră întreaga lui afecțiune.
Despre Petru Plăcintă
se pot spune multe, însă exemplul său se poate rezuma în câteva cuvinte: vorbim
de o viață de om petrecută în slujba oamenilor, un adevărat model pentru generația
sa și pentru cei tineri.
Gheorghe
Antochi
----------------------------------------------------------------------
Un om vizionar, tenace,
ambițios, tăcut
În decembrie
1985 am devenit salariat la Avicola Bacău, întreprindere condusă la acea vreme
de inginerul Petru Plăcintă. După un stagiu de peste 10 ani petrecuți la
Întreprinderea de Avioane Bacău, mi-am luat transferul la Avicola spunând, în
glumă, că între cele două întreprinderi sunt asemănări foarte mari: produsul
muncii, atât la una, cât și la alta, are aripi!
Cred că am fost
un norocos, dacă mă gândesc că am debutat și apoi mi-am continuat construcția
carierei profesionale în două întreprinderi etalon ale Bacăului la acea vreme,
cu oameni foarte pricepuți și apreciați, cu un climat de muncă responsabil și
foarte multă disciplină.
Îmi amintesc că
angajarea la Avicola nu se făcea oricum. Personalul TESA trebuia obligatoriu să
treacă pe la Directorul General, domnul Plăcintă. După un prim interviu cu
regretatul domn Arhip, mi-a mai scăzut din elanul de a mă transfera la Avicola.
Tocmai se dăduse un decret prin care specialiștii din agricultură trebuiau să-și
schimbe locuința, adică să locuiască acolo unde muncesc: la țară.
După un timp de
meditație de aproape două luni, am revenit la Avicola solicitând un post de
economist la o fermă de pui pentru carne. Am fost condus la Directorul General
Plăcintă care, după câteva minute de gândire, m-a anunțat că am șansa și
onoarea să lucrez la o fermă de iepuri, fermă etalon național al zootehniei
românești.
Perspectiva de a
lucra la o fermă de iepuri nu mă încânta nicidecum, dar întâmplarea face ca în
aceeași perioadă să aplice pentru un post de economist un coleg care își dorea
ferma de iepuri, pentru că era aproape de socrii lui, care-i «țineau» copiii.
Așa am ajuns din
«aviator», «găinar».
Doamnul Plăcintă
era o persoană foarte respectată în industrie, iar meseria de avicultor
devenise una invidiată mai ales pentru că se ofereau «premii» foarte mari –
care de fapt erau banii primiți drept plată în acord global pentru rezultatele
obținute în anul precedent.
Domnul Plăcintă și-a
asumat responsabilități mari, Bacăul derulând programele naționale de selecție și
reproducție la curcă și iepure. Fără discuție, contribuția domniei sale la
progresul zootehniei românești este remarcabilă.
În anul 1992,
ani tulburi de după revoluția din ’89, a pus în operă o idee îndrăzneață:
unirea sub o singură comandă a cinci companii cu capital de stat, creând ceea ce este cunoscut în vorbirea băcăuană
curentă drept Holdingul Agricola Internațional.
În noua structură
creată, contactul meu cu domnul Plăcintă a fost mai frecvent și mai consistent.
Omul vizionar, foarte ambițios și tenace era în același timp un om temut mai
ales pentru cei care nu erau tocmai prieteni cu disciplina.
Relația mea cu
domnul Plăcintă a fost - și cred că mai este -
una specială.
În anul 1996
Agricola era implicată în unele proiecte care presupuneau foarte multe deplasări.
Am povestit prietenilor mei că prima deplasare externă cu avionul a fost în
compania domnului Plăcintă, care s-a purtat cu mine ca și un frate mai mare.
Îl prețuiesc pe
domnul Petru Plăcintă pentru ceea ce a făcut, pentru moștenirea lăsată - adică
un standard ridicat de performanță cu care noi am fost nevoiți să ținem pasul –
și, mai ales, capitalul de încredere pentru carnea de pui produsă la Bacău.
Grigore
Horoi, președintele GrupuluiAgricola Bacău
----------------------------------------------------------------------
Mândria
generației mele
În ultimii ani
ne-am întâlnit mai rar. Rare și telefoanele. „Ce mai faci?” Întrebarea mea. Răspunsul
lui, invariabil: „Muncesc!” Spus apăsat și... cam ostentativ. E o părere acest
„ostentativ”. El chiar muncește. Nu stă o clipă. A deschis afaceri, șantiere,
acasă, în „timpul liber”, își mătură curtea...
Nu stă de loc. „A sta înseamnă a muri câte puțin”, parafrazez eu pe
cineva. He, he, de când ne cunoaștem...! Am fost supranumiți „Copiii Războiului”,
adică născuți la o distanță de un an-doi înaintea celei de-A Doua Mari
Conflagrații Mondiale. Am crescut sub acest semn. Mai întâi a fost fuga din fața
grozăviilor frontului. Apoi a venit Foametea cea mare. Cartelele și toată cohorta aceea de greutăți pe care numai părinții noștri le-au
îndurat și le-au luat cu ei pe cealaltă Lume. Dar, cum spunea cineva,
"copilăria își este suficientă sieși". În ce ne privește, noi am avut
o copilărie, să-i zic, decentă, dar frumoasă. N-am dat deloc atenție faptului că
mergeam desculți de la căderea zăpezii până la reîntoarcerea iernii; nu ne-am
prea sinchisit de mesele sărăcăcioase și de pietrele care ne zdrențuiau tălpile
picioarelor; ne bucuram al naibii când mergeam la pescuit chitici în Bistrița
cea limpede și năvalnică și când mamele noastre ne lăudau pentru
„formidabilele” prăzi scoase din apă, dar care abia se zăreau în tigaie... Un
adevărat roman de aventuri în care niște puști se jucau cu pistoale și cartușe
adevărate, băteau mingea, desculți, în mjlocul drumului, se jucau de-a Baba
Oarba iar, ceva mai târziu, pupau fetele pe furiș, seara, sub lumina palidă a
Lunii, să nu-i vadă nimeni... Eu și Petrică Plăcintă. Am crescut într-o mahala
din Piatra Neamț, vecini și prieteni. Un frate îți poate fi și prieten, dar un
prieten îți este, întotdeauna, frate... Destinul nostru a pornit, practic, din
același punct, dar, firesc, au urmat, mai apoi, pentru tot ce a fost să fie, cărările
hotărâte de Soartă. Colegi la... grădință, apoi de clasă, la școala elementară
nr. 2 din Piatra Neamț, apoi, de liceu, la "Petru Rareș", din acest
oraș binecuvântat de Sfânta Natură. N-am fost un elev nici foarte bun, dar nici
printre ultimii. Așa a fost și el. Aveam "preferințele" noastre.
El - Zoologia, Botanica, Matematica; eu
- Limba Română, Istoria... Dar el mi-a fost și mi-a rămas Modelul. Știți,
fiecare om are nevoie de un model în viață. Pentru mine, Petrică Plăcintă a
însemnat - la anii tinereții și maturității, la anii plini ai vieții, a
însemnat, deci, profesionalismul întruchipat, curajul și fermitatea neabătute,
darul de a fi, în permanență, un Om Adevărat.
Cu alte cuvinte, un reper de înaltă moralitate, un adevărat magnet ce a
atras generații de tineri din aceeași profesie și nu numai... Ca ziarist, am
fost interesat să scriu despre el încă
din 1964, când, ca tânăr inginer, a fost numit director la Întreprinderea
Avicolă de Stat din Bacău. El a fost cel care – desigur, alături de oamenii din
unitate – a transformat „Avicola” Bacău într-o autentică citadelă
agro-alimentară... Am scris, cu bucurie, cu sufletul am scris, despre
directorul de la Întreprinderea "Avicolă" de Stat Bacău, despre
avântul acestei "Agriculturi industriale" - creșterea, pe scară largă,
a păsărilor; am tremurat lângă el, văzându-l cât de preocupat, cât de emoționat,
cât de obosit era în acele momente când a adus la Bacău și a fondat creșterea
curcilor. N-am văzut nicăieri un om mai fericit ca el atunci când m-a invitat să
văd investiția de la Brad - de lângă Itești -, adevărat centru științific de
selecțe a curcilor. Doamne, ce am putut vedea acolo...! Erau, nu exagerez, niște
frumuseți de păsări de zeci de kilograme, cum nu se mai văzuseră în România!
Iar "meseriașul de excepție", curajosul care a făcut treaba aceasta,
a fost chiar prietenul meu de când umblam desculți prin praful străzilor din
mahalaua „Precista”... Așa că nu s-a
mirat nimeni atunci când a auzit că președintele țării l-a făcut "Erou al
Muncii Socialiste", iar "Avicola" Bacău a primit acest titlu.
Era cea mai înaltă recunoaștere, ba recunoștință, față de un om pentru munca sa
în slujba țării eterne, pentru devoțiunea sa față de popor. Și, tot așa, nu s-a
mirat nimeni când a auzit, după Revoluție, că inginerul Petru Plăcintă a fondat
Holdingul „Agricola Internațional”, că, ceva mai târziu, a devenit Ministru
Secretar de Stat pentru Industria Alimentară din România – înaltă demnitate în
care s-a remarcat prin cunoaștere, pricepere, cinste și dăruire de sine -, sau
că a fost declarat Cetățean de Onoare al Municipiului Bacău.
Adevăratele
valori strălucesc, la aceeași intensitate, oricând și oriunde. Ele sunt
deasupra schimbărilor de orânduieli sociale, de politici mult trâmbițate azi și
derizorii mâine, de zbaterile sterile ale celor care se cred că sunt ceea ce nu
sunt și știu ceea ce nu știu. Petru Plăcintă face parte din acea constelație
nemuritoare, perenă, care înnobilează țara.
Eugen
Verman
----------------------------------------------------------------------
„Petru
Plăcintă - un om dintre cei care se găsesc rar”
Voi face o mărturisire.
De la început aș vrea să mă scuz de simplitatea, dar emoționanta poveste pe
care am bucuria de a o scrie.
Copilăria am
petrecut-o în Piatra Namț, unde am fost coleg de școală cu Petru, Domnul Petru
Plăcintă de acum.
Grele timpuri,
periodă de transformări, dar noi, copiii, deși familiile treceau prin mari
greutăți, reușeam să trăim toate năzdrăvăniile copilăriei lui Creangă, ca mii
de copii înainte și după noi.
Am plecat din
Piatra Namț în 1954. După un timp m-am stabilit în Canada împreună cu familia și
am lucrat ca director pentru o companie aerospațială.
Venind la Bacău,
cu ajutorul internetului am avut marea bucurie de a-l regăsi pe Petru și
familia lui. Nu mai știam nimic despre el de la terminarea liceului.
A fost o revelație
să-mi recunosc colegul prin ochii și sufletele băcăuanilor. Nu a fost o persoană
pe care să o întâlnesc în Bacău care la auzul numelui lui Petru Plăcintă să nu
reacționeze cu admirație, cu respect, cu prețuire, cu afecțiune, mulți cu
recunoștință pentru capacitatea lui profesională, pentru inteligența deosebită,
generozitatea, noblețea sufletească, umanitatea, empatia față de oameni.
Îl admirau
pentru ceea ce a făcut pentru Bacău și băcăuani, pentru corectitudinea lui,
pentru că este un bun familist, dar și pentru că cerea oamenilor să-și îndeplinească
obligațiile profesionale la cel mai înalt standard, pentru că aceasta este
unitatea lui de măsură.
Când vorbeau
despre Petru, imediat vorbeu și despre Lenuș, soția lui, ei formând o familie,
dar și o echipă ideală. Am întâlnit inginere care îi fuseseră eleve lui Lenuș și
care vorbeau cu admirație și cu afecțiune despre profesionalismul ei, despre
finețea și dedicația cu care își trata elevii.
Ne-a făcut o
mare bucurie, mie și soției, Adriana, să descoperim oameni de așa o valoare,
oameni calzi și cu inimile deschise, pe care-i prețuim, care ne sunt dragi și
pentru care suntem mândri.
Petru face parte
din categoria oamenilor de mare valoare, oameni care se găsesc rar și care cu
atât mai mult trebuie prețuiți.
Ne-am dat seama
că Petru este o instituție de succes a Bacăului, în inimile băcăuanilor.
Sergiu
Anton, Canada
***
Curriculum
Vitae oficial
Petru
Plăcintă
Data nașterii: 1
iunie 1938
Locul nașterii:
Piatra Neamț
Studii:
- 1951 – 1954 – Liceul Teoretic „Petru Rareș“, Piatra Neamț;
- 1955 – 1961 – Institutul Agronomic Iași, Facultatea de Zootehnie.
Specializări
în străinătate:
- 1970 – Canada – trei luni de specializare în genetică și programe de selecție privind producerea hibrizilor pentru carne și pentru ouă;
- 1974 – Franța și Anglia – trei luni de specializare în programe de selecție privind producerea hibrizilor de carne mici, medii și giganți la specia curcă;
- 1975 – Anglia – specializare timp de o lună în tehnologia incubației artificiale;
- 1976 – 1977 – Olanda – specializare pe timp de o lună în probleme de abatoare și tehnologii de prelucrare a cărnii;
- 1978 – SUA – Germania – Italia – Elveția – cumulate, două luni de specializare în marketing și ambalaje specifice industriei avicole.
Activitate
profesională
- 1961 – 1964 – inginer zootehnist la Direcția Agricolă Neamț;
- 1964 – 1990 – director general la Combinatul Avicol Bacău;
- 1990 – 1991 – subsecretar de stat în Ministerul Agriculturii și Industriei Alimentare – Departamentul Agriculturii de Stat (coordonarea zootehniei);
- 1991 – 1992 – secretar de stat în Ministerul Agriculturii și Industriei Alimentare – șeful Departamentului de Industrie Alimentară;
- 1993 – 1997 – președinte la SC Agricola Internațional SA Bacău;
- 1997 – 1999 – președinte la Societatea româno-franco-italiană Alimenta Bacău;
- Din 1991 – președinte la SC Cybernet Auto Center srl Bacău.
Lucrări
- Tratat de avicultură, vol. II șI III – collaborator;
- Peste 25 de inovații privind perfecționarea echipamentelor folosite în creșterea industrială a păsărilor, produse noi în industria alimentară și îmbunătățirea tehnologiilor în domeniul construcțiilor avicole;
- Invenția „Sistem de incubație în mediu protejat” – distinsă cu premiul al II-lea pe economie.
Ediție
realizată de Petru Done
Acest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.
RăspundețiȘtergere