Loteria, ultima armă în lupta cu evaziunea

Minsterul de Finanțe a lansat așa-numita „Loterie a bonului”. Orice bon eliberat la casa de marcat din orice magazin sau de la piață (sic!) poate fi depus în această loterie și îți poate aduce, lunar, premii interesante. La ce comerț se face pe la noi, găselnița ministerului pare un simplu joc. Nici acesta original. În primul rând pentru că alții, în alte țări, mult mai civilizate, precum Portugalia, îl practică deja. Dar, loterii ale bonului fiscal se practică și pe la noi, din inițiative mai mult private. Eu însumi adun, lună de lună, bonurile pe care le primesc în magazinele adevărate, adică în super și hipermarketuri, de unde nu pleci fără bon dacă ai plătit la casa de marcat. Adun bonurile și le înscriu la o loterie privată, de unde tot lunar un singur bon din toată țara devine câștigător. Nu prea am noroc la astfel de jocuri, deci nu mi-am pus speranța în vreun câștig. Dar, încercarea moarte nu are și mă atrage ca un magnet. Apoi, la un post de televiziune am văzut, săptămânal, extragerea bonului câștigător din noianul celor trimise de oameni din toată țara care au cumpărat pâine. Doamne, cât de invidios am fost pe fericiții câștigător!

Va prinde, oare, noua loteria de stat? Va avea efectul sontat, adică reducerea evaziunii fiscale? Să nu uităm de câte ori nu primim bonuri chiar în magazinele de pâine, în baruri sau pe la dughenele din piață. Avem, oare, destul „tupeu” să nu plecăm de acolo fără bon? Greu de zis, dar aș pune mâna în foc că mulți nu avem.

Atunci, despre ce loterie vorbim? Mai ales că finanțiștii cer și o căruță de date personale de la bieții depunători de bonuri la loterie, inclusiv CNP-ul, despre care nu de mult s-a făcut atâta caz public.

Ce ne facem? Intrăm în joc sau nu?

Eu zic să intrăm. Să avem tupeu să cerem bonurile fiscale de oriunde. Am un exemplu de „tupeu” fantastic în materie de cumpărături, încă de acum vreo 50 de ani. Într-un aprozar din Onești, o doamnă bine din toate punctele de vedere a ajuns la rând și a cerut, răspicat: Vă rog, un kilogram de roșii, dar din lădița aceea, nu de dincolo, și un kilogram de cartofi, dar de acolo, nu de dincolo. Și 20 de bani restul, vă rog!

Am rămas mut de uimire. Eram copil încă și nu mi-am făcut un proces de conștiință că eu nu aveam atâta tupeu, dar nici întâmplarea n-o voi uita cât voi trăi.

Păcat că pe atunci nu se inventase încă „Loteria bonului”. Dar nici bonuri nu se prea dădeau.