„Aliyah Dada”, un poem dadaist despre povestea emigrării evreilor din România

Oana Giurgiu

Simpozionul „“Tristan Tzara și cultura Dada” (ediția a V-a, Moinești 2015) s-a încheiat, zilele trecute, cu un eveniment de excepție: premiera documentarului de lung metraj „Aliyah Dada”, realizat de Libra Film sub bagheta regizoarei Oana Giurgiu. Filmul este o repovestire, în antrenantul stil al mișcării culturale Dada, a emigrării evreilor Moinești, Bacău și din alte localități ale Moldovei , care dat naștere, în actualul Israel satelor Rosh Pina și Zichron Yaakov, primele ale evreilor veniți din România. Spectatorii au avut posibilitatea să se întâlnească, astfel, cu Oana Giurgiu și cu cameramanul Mihai Tănase. Oana Giurgiu a avut amabilitatea să vorbească și pentru cititorii noștri despre filmul pe care l-a realizat, caracterizat de critici ca „o poveste cu umor și adevăruri istorice incomode”.

Cum ați pornit la drum pentru acest film, cum ați intrat într-o asemenea aventură?

Am povestit totdeauna că filmul acesta l-am făcut din curiozitate. Pentru că la început am descoperit, poate, o poveste, dar îndeajuns de interesantă cât să te tragă înăuntru ca într-un vortex și să vrei să afli și alte lucruri. Filmul, de fapt, a început la Moinești, pentru că aici am aflat prima poveste. Sigur, eu m-am doumentat înainte de a ajunge aici, dar aici am făcut prima filmare, acum (îmi vine greu să zic!) cinci ani.

Cinci ani a durat documentarea și filmarea?

Da. Noi am filmat, de fapt, din prima clipă în care am ajuns aici.

A fost, probabil, nevoie să tot reveniți la Moinești.

Nu, n-am revenit la Moinești, dar am bătut țara în lung și-n lat și am fost și în Israel. Apoi am avut foarte multe filmări, în diverse locuri, dar mai ales în Moldova, în Iași și în alte locuri.

Unde au trăit foarte mulți evrei…

Da. Dar nu sunt foarte multe personaje în filmul nostru care să trăiască acum în România, pentru că filmul e o istorie a emigrației evreilor din România în Israel. Am vrut să rămânem fideli poveștii acesteia.

Exodul, așa cum a fost trăit

Ați urmărit adevărul istoric?

Da. Cu toate acestea m-a interesat să depășesc, cumva, granița adevărului istoric și să mă îndepărtez pe alocuri, pentru că era foarte important să redăm contextul în care se întâmpla decizia de emigrare din România către Israel. Era foarte important să înțeleagă publicul pe care eu îl vizam, să înțeleagă de ce s-au întâmplat lucrurile acestea. {i publicul pe care îl vizez cu filmul meu nu e comunitatea evreiască, ci, dimpotrivă, e vorba chiar de generațiile tinere (și nu numai), toți acei oameni care nu au avut acces la anumite date istorice, la anumite episoade din istoria țării noastre, date care au fost cumva cosmetizate, fie că erau în timpul războiului și se mușamalizau niște lucruri, fie că era vorba de ce s-a întâmplat în anii 50 su 60 sau 70, în timpul comunismului, când erau lucruri despre care nu se vorbea. Aceasta a făcut ca ilustrarea vizuală a filmului să fie ceva destul de complicat. Nu era interesul nimănui să păstreze în arhivă astfel de lucruri care nu făceau cinste istoriei, până la urmă.

Ați găsit personaje interesante?

Am găsit oameni minunați. Pentru că filmul a fost făcut cu oameni, nu cu experți care să știe în felul lor istoria. Am vrut să găsesc povești de viață relevante pentru episoadele filmului.

Oamenii aceia spuneau, de fapt, poveștile propriilor vieți.

Poveștile lor personale reprezentau, practic, istoria acelui exod. Mare parte dintre personaje trăiesc în Israel. Din 19, numai unul era din România, dar care și el spune o poveste foarte „veselă”. E vorba despre o groapă comună, care s-a găsit, în anul 2011, într-o comună de lângă Iași. Care ne confirmă că noi încă nu am răscolit chiar toată istoria, pentru a înțelege mai departe cum au stat lucrurile. Suntem în continuare tributari ideii preconcepute despre acele evenimente.

Un cuvânt greu: pogromul

Cadru din film

Se vorbește, totuși de „pogromul” din România”, un cuvânt foarte greu pentru noi. Iată ce se întâmplă, acum, și cu diferendele legate de un „pogrom” în Armenia, săvârșit de turci, de urmașii otomanilor, cu o sută de ani în urmă.

Da, e un cuvânt foarte greu, dar trebuie să ți-l asumi așa cum s-a întâmplat acum circa 70 de ani. Nu putem da lucrurile înapoi, ci numai să înțelegem ce s-a întâmplat și să acceptăm realitatea cu toate responsabilitățile ei.

Cum vedeau personajele filmului lucrurile care li s-au întâmplat? Erau încă încrâncenați sau deja degajați?

La finalul unei proiecții cu filmul, s-a ridicat un spectator și ne-a mărturisit că nu își imagina cum vor fi aceste personaje, dar după vizionare și-a dat seama că ei sunt foarte români. E vorba de octogenari care au plecat din România când erau copii sau adolescenți, dar nu și-au pierdut românitatea, limba, au păstrat, cu  notalgie, amintirea locurilor în care s-au născut. Cred că este un mesaj foarte interesant, foarte puternic, anume că niște oameni s-au chinuit foarte mult timp să reușească să emigreze, să părăsească țara care îi trata cumva cu ostilitate. Nu au plecat în momente favorabile, calme, ci foarte tulburi, dramatice. Însă, cu tot chinul la plecare, ei nu au resentimente față de România și de români. Dimpotrivă. De unul dintre personajele filmului ne-am legat foarte mult. Plecase la 14 ani din Iași, în 1944, dar ne-a mărturisit cum citea în fiecare zi o publicație din Iași, pentru a fi la curent cu tot ce se mai întâmpla acolo unde s-a născut.

Să nu uităm, să nu repetăm greșile istoriei

Care este mesajul acestui film?

E un film făcut într-un moment important, în care, practic, ne despărțim de o generație, a celor care au emigrat și care au supraviețuit celui de Al Doilea Război Mondial. Noi trebuie să înțelegem ce li s-a întâmplat lor, dar și că evreimea, în România, a dus la o dezvoltare a culturii, a civilizației, că le datorăm foarte mult. Românii din Israel au plecat cu un bagaj cultural foarte important în noua lor țară. Lucruri care nu trebuie uitate, care trebuie să rămână într-un sertăraș al memoriei colective. Au trecut mulți ani de când au fost ape tulburi în Europa, dar acum apele se tulbură din nou. Filmul e important și pentru că apare tocmai acum. Ce s-a întâmplat atunci ar trebui să nu uităm, să vedem care au fost efectele ostilității unei societăți față de o minoritate. Ar fi ideal să nu repetăm greșelile din istorie. Filmul vorbește de o emigrație masivă din România a evreilor, de 400.000 de oameni care s-au îmbarcat pe vapoare suprapopulate. Unele s-au scufundat sau au fost scufundate. Iată că astăzi trăim din nou aceleași lucruri, dar din partea cealaltă de mare. E foarte trist să vezi cum marea aduce la țărm trupurile a sute de oameni.

Datori cu încă două ore de film

Fotografii și colaje folosite în film,  
expuse la Moinești

Documentarul e un film de lung metraj, de 116 minute. De ce atât de lung? Ați simțit că nu vă mai puteți opri?

Sincer, da. Însă putea fi și mai lung, de peste patru ore. Am tăiat foarte mult însă, pentru al face vizionabil lejer. Dar, cred că suntem datori cu alte două ore de film, pentru acești oameni care nu au fost atunci tratați foarte bine.

Cum se traduce titlul filmului?

Aliyah este un nume un pic exotic, dar am vrut să fie atrăgător prin aceasta. Acroșant. Afișul filmului e foarte vesel și chiar filmul lasă o asemenea impresie prin maniera de realizare, pentru că oamenii despre care vorbește au fost și ei veseli, nu triști. Cuvântul Aliya provine din engleză, dar evreii îl foloseau și ei și însemna „urcare”, un termen care se referă la întoarcerea celor care au părăsit Țara Sfântă (Holy Land) și au plecat în Diaspora. Revenirea este văzută ca o înălțare. Al doilea termen al titlului, Dada, este un tribut adus dadaismului. Filmul începe la Moinești, unde s-a născut unul dintre părinții curentului Dada și de unde au plecat primii evrei care s-au întors în Israel. Filmul se încheie într-un sat de acolo, Ein Hod, înființat doar pentru artiști de pictorul Marcel Iancu, prietenul lui Tzara. Filmul este o călătorie, o urcare de la Moinești la Ein Hod.

Sunteți evreică?

Nu, aceasta se vede și în film. Am și spus, de la început, că știam foarte puține despre evrei, dar am fost curioasă să descopăr lucruri noi despre poporul meu, despre care știam numai că e bun, că e cald, ospitalier. Am văzut și altă față a medaliei, dar asta nu înseamnă că îmi iubesc poporul mai puțin acum. Nici nu cred că ne putem iubi mai puțin pe noi după ce vedem acest film, dar trebuie să ne acceptăm și relele, nu doar ce a fost bun.


Absolventă de jurnalism și drept, Oana Giurgiu a realizat emisiuni și documentare tv înainte de a face pasul către filmul de ficțiune, ca director de locații al filmului „Moartea domnului Lăzărescu” (regia Cristi Puiu). În 2006 a produs filmul de debut al lui Tudor Giurgiu, „Legături bolnăvicioase”, prezentat în premieră în secțiunea Panorama a Fesfivalului de Film de la Berlin. Tot la Berlin, în 2009, filmul pe care l-a coprodus, „Katalin Varga”, al regizorului britanic Peter Strickland, a obținut Ursul de argint. Au urmat „Caravana cinematografică”, în regia lui Titus Muntean, „Undeva la Palilula”, primul film al regizorului Silviu Purcărete, și ultimele filme ale lui Tudor Giurgiu, „Despre oameni și melci” și „De ce eu?”. Oana Giurgiu este cofondator și director executiv al Festivalului Internațional de Film Transilvania.